sâmbătă, 31 ianuarie 2015

REZUMAT ŞOCURI


• Începe tratamentul şocului în timpul evaluării primare
• Evaluează pierderea volemică iniţială
• Evaluează tipul de şoc
• Reevaluează frecvent răspunsul la tratament
• Şocul progresiv sau rebel la tratament poate necesita intervenţie chirurgicală
de urgenţă

CAUZE DE EŞEC ÎN TRATAMENTUL ŞOCULUI


• Pierdere nesesizată de fluide
• Probleme de ventilaţie
• Distensia gastrică acută (se tratează prin aspiraţie gastrică)
• Tamponada cardiacă
• IMA
• Cetoacidoza diabetică
• Criza Addisoniană
• Şocul neurogen
• Hipotermia
• Efectul medicamentelor sau toxicelor



MONITORIZAREA PACIENTULUI ŞOCAT


• Răspunsul la terapie este interpretat în funcţie de:
» Statusul mental şi capacitatea de comunicare ale pacientului
» Puls, T.A., frecvenţa respiraţiilor
» Diureză (trebuie să fie cel puţin 1 ml/kg/oră sau 30 ml/oră la adult)
» Reumplerea capilară, perfuzia periferică

FORME NEHEMORAGICE DE ŞOC

Şocul hipovolemic (nehemoragic) » datorat vărsăturilor, diareii, trecerii lichidelor în spaţiul III » se tratează IV cu Ringer lactat sau Ser fiziologic » nu este necesară transfuzia
• Şocul anafilactic » datorat reacţiilor alergice eliberatoare de mediatori vasoactivi care determină edeme ale căilor respiratorii superioare şi vasodilataţie » fluide intravenoase şi adrenalină

Şocul septic: » poate fi o complicaţie tardivă sau întârziată » pacientul poate fi febril sau hipotermic; » se tratează cu fluide IV - uneori tratament secundar cu vasopresoare
» foarte importantă pentru salvarea pacientului este descoperirea şi tratarea focarului de infecţie (antibioterapie, drenarea abcesului, etc.)

Şocul “obstructiv”: semnul cheie este turgescenţa jugularelor la un pacient şocat
» Pneumotoraxul sufocant
› se tratează cu toracostomie anterioară cu ac
» Tamponada cardiacă:
› se tratează iniţial cu fluide IV
› se are în vedere pericardiocenteza
» Embolia pulmonară:
› diagnosticul trebuie confirmat
› trataţi cu trombolitice sau embolectomie

Şocul cardiogen - datorat disfuncţiei de pompă cardiacă » Infarctul miocardic acut (uneori poate fi cauza unui accident de circulaţie sau a unei căderi de la înălţime) » Contuzia miocardică (în realitate rar întâlnită, chiar în cazul unui traumatism toracic major) » Poate fi necesar tratamentul cu vasopresoare (Dopamină)

Şocul neurogen - datorat unei leziuni medulare şi pierderii controlului nervos simpatic » determină stază venoasă şi vasodilataţie periferică » frecvent bradicardie » se tratează cu fluide IV, apoi cu alfa vasoconstrictoare dacă şocul hipovolemic a fost exclus din diagnostic

Şocul spinal

» Pierderea tonusului muscular şi al reflexelor » Este un fenomen “electric” la nivelul măduvei spinării » Se poate recupera complet

SECVENŢA DE EVALUARE A PACIENTULUI ŞOCAT


Căile aeriene
Respiraţia
» Oxigenare
» Ventilaţie
Circulaţia
» Oprirea hemoragiei externe prin presiune directă
» Reumplere volemică
» Evaluarea existenţei unui “şoc obstructiv”
› pneumotorax sufocant - ac de toracostomie
› tamponadă cardiacă - pericardiocenteză

REUMPLEREA VOLEMICĂ RAPIDĂ
• Recoltare de sânge pentru grup şi Rh
• Canulă IV cât mai mare posibilă (> 18G)
• Se vor pune 2 linii IV în stadiile III şi IV
• Perfuzia complet deschisă:
» Foloseşte o linie IV cu picurător voluminos
» Pot fi necesare manşete de presiune
» Se foloseşte în general Ringer lactat:
» dacă pacientul prezintă hiperpotasemie se foloseşte ser fiziologic
» de asemenea se preferă ser fiziologic dacă linia IV se va folosi pentru transfuzie

• Nu folosi vasopresoare - tratează cu fluide!

CĂI ALTERNATIVE DE ACCES VASCULAR ÎN TRATAMENTUL ŞOCULUI
• Vena periferică la membrele superioare; preferată la majoritatea pacienţilor (de evitat în caz de suspiciune a unei fracturi de membru)
• Vene centrale
• Vena subclavie sau jugulară internă accesibile chiar în şoc de gradul IV (un astfel de abord poate provoca pneumotorax-radiografie toracică de control)
• Vena femurală; uşor şi mai sigur de plasat (în caz de plagă abdominală fluidul poate extravaza în abdomen)
• Linia intraosoasă - la copii; poate fi utilizată şi la adult

• Intraperitoneal

COMPARAŢIE ÎNTRE CELE PATRU STADII ALE ŞOCULUI HEMORAGIC


STADIUL I
• Pierdere: < 750 ml
• Simptome SNC: uşor anxios
• TA sistolică: normală
• TA diastolică: normală
• Respiraţii: 14 - 20 / min.
• Puls: < 100 / min
• Diureză (ml/oră): 30
• Tratament: cristaloide (3:1) IV

STADIUL II
• Pierdere: 750 - 1500 ml
• Simptome SNC: moderat anxios
• TA sistolică: normală
• TA diastolică: crescută
• Respiraţii: 20 - 30 / min
• Puls: > 100
• Diureză: 20 - 30 ml / oră
• Tratament: cristaloide; eventual sânge

STADIUL III
• Pierdere: 1500 - 2000 ml
• Simptome SNC: anxios, confuz
• TA sistolică: scăzută
• TA diastolică: scăzută
• Respiraţii: 30 - 40 / min
• Puls: > 120 / min
• Diureză: 5 - 15 mL / oră
• Tratament: cristaloide; sânge

STADIUL IV
• Pierdere: > 2000 ml
• Simptome SNC: letargie, comă
• TA sistolică: prăbuşită
• TA diastolica: prăbuşită
• Respiraţii: > 40 / min.
• Puls: > 140 / min
• Diureză: neglijabilă
• Tratament: lichide în jet, transfuzie, intervenţie chirurgicală

VARIAŢII ALE MANIFESTĂRILOR CLINICE ÎN CELE PATRU STADII DE ŞOC
• Progresiunea semnelor şi simptomelor nu este întotdeauna concordantă cu gravitatea şocului.
• Unii adulţi, în special cei tineri, în stadiile II sau III de şoc pot prezenta puls normal sau chiar bradicardie.
• Copiii pot rămâne în faza de şoc “compensat” până aproape de stadiul preterminal IV.

ŞOCUL

DEFINIŢII
¤ Perfuzia organelor şi oxigenarea ţesuturilor sunt neadecvate
¤ Circulaţie neadaptată nevoilor metabolice

RECUNOAŞTEREA ŞI MANAGEMENTUL ŞOCULUI
• Pacientul în şoc poate prezenta numai semne discrete
• Identificarea cauzei este de obicei mai puţin importantă decât începerea tratamentului
• Scopul este de a reface perfuzia şi de a corecta starea de şoc
• Este important a se face o reevaluare frecventă a răspunsului la tratament

MECANISMELE COMPENSATORII ALE ORGANISMULUI
ÎN STARE DE ŞOC
• Creşterea debitului cardiac prin tahicardie
• Creşterea aportului de oxigen prin tahipnee
• Eliberarea mediatorilor vasoactivi
» Greţuri
» Vasoconstricţie periferică
» Tegumente reci, umede, tensiune diastolică ridicată, diureză redusă
Notă: Şocul “compensat” este periculos şi de aceea trebuie tratat; copiii pot prezenta timp îndelungat starea de şoc compensat pentru ca starea lor să se deterioreze brusc

TIPURI DE ŞOC
• Hemoragic: cel mai frecvent la pacienţii traumatizaţi
• Hipovolemic: prin vărsături, diaree, etc.
• “Obstructiv”
» tromboembolism pulmonar, tamponadă cardiacă, pneumotorax sufocant
• Cardiogen: IMA, contuzie miocardică
• Neurogen
• Toxicoseptic
• Anafilactic

PRINCIPII DE TRATAMENT
• La un pacient traumatizat aflat în şoc întotdeauna se tratează mai întâi şocul hemoragic

SIMPTOME GENERALE
• Slăbiciune
• Vertij
• Greţuri
• Senzaţie de “moarte” iminentă

SEMNE GENERALE
• Stare de conştienţă alterată sau confuzie
• Tegumente reci şi umede, cenuşii
• Transpiraţii
• Tahicardie
• Tahipnee
• Hipotensiune
• Oligurie

ŞOCUL HEMORAGIC
• Definiţia hemoragiei:
» pierderea acută de sânge circulant; poate fi internă şi/sau externă
• Volemia normală:
» adulţi: 7 % din greutatea ideală (aprox. 5 l / 70 kgc)
» copii: 8 % din greutatea ideală (aprox. 80 mL / kgc)


SITUAŢII CARE NECESITĂ UN MANAGEMENT AVANSAT AL CĂILOR AERIENE


• Starea de conştienţă alterată
• Protecţia căilor aeriene împotriva aspiraţiei sângelui sau a conţinutului gastric
• Traumatisme cranio-cerebrale care necesită hiperventilaţie
• Pacienţi care necesită sedare sau anestezie în vederea efectuării tomografiei computerizate sau a unei intervenţii chirurgicale de urgenţă
• Traumatisme majore ale peretelui toracic
• Insuficienţă respiratorie
• Necesitatea unei ventilaţii mecanice prelungite

VENTILAŢIA
• Cu balon de ventilaţie cu rezervor care se ataşează la:
» mască (2 persoane)
» canula de intubaţie
• Permite îmbogăţirea cu oxigen a aerului insuflat
» fără rezervor la 5 - 6 l/min. FiO2 50%

» cu rezervor la 8 - 10 l/min FiO2 90%

MANEVRE DE DESCHIDERE A CĂILOR AERIENE


• Hiperextensia capului / ridicarea mandibulei
» Nu se va efectua în caz de suspiciune de leziune de coloană vertebrală cervicală
• Subluxaţia mandibulei
• Aspiraţia orofaringelui şi a nazofaringelui
• Îndepărtarea corpilor străini orofaringieni cu pensa Magill
• Întotdeauna se va administra oxigen în paralel cu manevrele de management al căilor aeriene.

ADJUVANŢII SIMPLI AI CĂILOR AERIENE
• Calea orofaringiană - Pipa Guedel
» Nu va fi utilizată la pacienţii conştienţi (poate determina apariţia vărsăturilor)
• Calea nazofaringiană
» Nu va fi utilizată în fracturile medio-faciale


IMPORTANŢA MANAGEMENTULUI CĂILOR AERIENE


• Obstrucţia căilor aeriene este cel mai rapid “ucigaş” al pacientului traumatizat
• Managementul căilor aeriene este întotdeauna primul pas în asistenţa pacientului traumatizat.

FACTORI DE RISC ÎN OBSTRUCŢIA
• Alterarea stării de conştienţă:
» Traumatisme cranio-cerebrale
» Efectele alcoolului sau a drogurilor
• Fracturile faciale
• Traumatismele închise ale gâtului
• Arsurile / inhalarea de fum

CAUZE COMUNE DE OBSTRUCŢIE
• Poziţia capului – flexie
• Sânge
• Vomismente
• Corpi străini
• Compresie extrinsecă:
» Hematoame ale gâtului
» Abcese ale gâtului
• Edem al pereţilor căilor aeriene

SEMNELE OBSTRUCŢIEI CĂILOR AERIENE
• Stare de inconştienţă
• Imposibilitate de a vorbi
• Retracţie
» Sternală, costală, subcostală
• Flux prin căile aeriene – scăzut sau inexistent
• Cianoză sau coloraţie gri a tegumentului
• Respiraţie zgomotoasă
• Stridor

PRECAUŢII ÎN MANAGEMENTUL CĂILOR AERIENE
• Dacă se suspectează o leziune de coloană vertebrală cervicală – se va asigura imobilizarea gâtului în timpul manevrelor de deschidere a căilor aeriene

REZUMATUL EXAMINĂRII INIŢIALE


I. Examinarea primară/resuscitare
• A, B, C, D, E
II. Examinarea secundară
• radiografii, laborator, sondă nazogastrică şi urinară
III. Reevaluare
• diagnostic final
• opţiuni: lăsare la domiciliu, internare într-o secţie, internare la ATI, intrare în sala de operaţie, transfer la o altă clinică

CUM SE FACE EXAMINAREA SECUNDARĂ?

EXAMINAREA SECUNDARĂ
• În primul rând se stabileşte istoricul traumatismului
• Anamneza amplă:
» alergii
» medicaţie
» antecedente patologice
» ultima masă (la ce oră)
» evenimente care au precedat traumatismul
• Se stabileşte mecanismul traumatismului
• Se evaluează prezenţa altor factori nocivi
» hipoglicemie, expunere la toxine, fum, CO

EXAMENUL „DIN CAP PÂNĂ ÎN PICIOARE”
• Se evaluează starea de conştienţă - GCS
• Se palpează scalpul (mănuşi)
• Se examinează timpanul
• Se examinează nasul şi gura
• Se palpează faţa şi mandibula
• Se verifică reacţia pupilară şi mişcările oculare
• Eventual se va efectua un fund de ochi, care nu întotdeauna este de folos
• Se imobilizează capul şi gâtul:
» se îndepărtează gulerul cervical, se examinează partea anterioară a gâtului şi se verifică poziţia traheei
» se palpează partea posterioară a gâtului
» se aplică din nou gulerul cervical
• Se examinează peretele toracic şi claviculele prin percuţie şi palpare
• Auscultaţie pulmonară şi cardiacă
• Palparea porţiunii superioare a spatelui
• Se ascultă, se palpează şi se percută abdomenul
• Se palpează spatele
» unghiurile costo-vertebrale, procesele spinoase, muşchii paraspinoşi
• Se palpează bazinul
• Se întoarce pacientul în decubit lateral menţinând coloana vertebrală în ax
• Se palpează organele genitale
• Se palpează membrele
• Se evaluează articulaţiile
• Se palpează pulsul periferic şi se măsoară reumplerea capilară
• Se evaluează funcţia tendoanelor
• Se evaluează statusul neurologic - GCS
• Se evaluează statusul mental/orientare (recunoaşterea unor persoane, orientare în spaţiu şi timp)
• Examinarea motorie, senzorială şi a reflexelor a tuturor celor patru membre
• Se evaluează coordonarea mişcărilor

EXAMINAREA SECUNDARĂ. CONSIDERAŢII ADIŢIONALE
• Imobilizarea şi pansamentul plăgilor
• Curăţirea plăgilor pentru o apreciere mai bună a profunzimii şi extinderii lor
• Corpurile penetrante adânci nu se extrag decât în sala de operaţie (extragerea prematură poate da exsangvinare, dacă corpul penetrant tampona un vas sangvin important).

EXAMINAREA SECUNDARĂ. CONSIDERAŢII FINALE
• Trebuie avut în vedere efectuarea unei ECG pe 12 derivaţii (în caz de hipotensiune, traumatism toracic major, dureri toracice)
• Radiografiile minime necesare (pentru un traumatism major al trunchiului) sunt: coloană cervicală laterală, craniu, bazin (se cer la efectuarea examenului secundar)
• Radiografii ale tuturor părţilor suspicionate de fractură
• Teste adiţionale la nevoie: lavaj peritoneal, CT, angiografie, ecografie
• Sondă nazogastrică şi urinară, dacă nu sunt contraindicaţii

CONTRAINDICAŢIILE SONDEI NAZOGASTRICE ŞI URINARE
• Sonda nazogastrică:
» fracturi nazale, mediofaciale, coagulopatii severe
» în asemenea cazuri se introduce sondă orogastrică
• Sonda urinară
» suspiciunea leziunilor uretrale posterioare - sânge în meatul urinar, prostată nepalpabilă, hematom perineal

DUPĂ EFECTUAREA EXAMINĂRII SECUNDARE
• Se va decide dacă pacientul necesită transferul în altă clinică şi se vor face demersurile necesare.
• Se va discuta cu aparţinătorii explicându-li-se starea pacientului şi leziunile descoperite.
• Dacă pacientul este în continuare instabil sau necesită resuscitare în continuare, nu se va părăsi patul acestuia.
• Se vor reevalua cât mai frecvent funcţiile vitale.
• Se vor monitoriza: urina şi oricare alte fluide care se drenează.

PRIORITĂŢILE EXAMINĂRII SECUNDARE


• Dezbrăcarea completă a pacientului pentru a permite examinarea amănunţită a acestuia - acest lucru poate presupune tăierea hainelor dacă mişcările sunt dureroase pentru pacient.
• Se vor folosi surse de căldură (radiatoare, pături) pentru a proteja pacientul de hipotermie.
• Se reevaluează semnele vitale şi se va măsura temperatura dacă aceasta nu s-a efectuat în prealabil.
• Examinare completă „din cap până în picioare”
• Sondă nazogastrică şi/sau urinară (dacă nu există contraindicaţii)
• Radiografii - cele uzuale sunt radiografiile de torace, coloana cervicală laterală, bazin
• Se va decide dacă sunt necesare şi alte teste de laborator

MĂSURILE DE REANIMARE CARE TREBUIE EFECTUATE ÎN TIMPUL EXAMINĂRII PRIMARE


Căile aeriene:
» manevre de deschidere a căilor aeriene
» dacă este inconştient – cale orofaringiană

• Respiraţia:
» ventilaţie pe mască şi balon
» dacă este necesară, manevra Heimlich
» IOT dacă ventilaţia pe mască şi balon este ineficientă

INTUBAŢIA ENDOTRAHEALĂ DE URGENŢĂ
• IOT efectuată cu capul pacientului susţinut de un asistent şi cu gâtul în ax este cea mai indicată.
• Se poate efectua intubaţie nazo-traheală dacă:
» se exclud fracturile nazale şi faciale
» se exclud coagulopatiile
• Cricotiroidotomie dacă nu se poate efectua IOT

MĂSURILE DE REANIMARE CARE TREBUIE EFECTUATE ÎN TIMPUL EXAMINĂRII PRIMARE
• În tulburările circulatorii sau dacă se suspectează pierderi masive de sânge:
» se va monta cel puţin o linie i.v. utilizând o canulă groasă (cel puţin 18G,
se preferă 16-14G)
» se administrează de preferinţă ringer lactat sau ser fiziologic
• Soluţiile vor fi administrate lent dacă pacientul prezintă TCC izolat, închis.
• Soluţiile vor fi administrate foarte rapid dacă pacientul este hipotensiv.
• Transfuzie rapidă cu sânge 0 negativ (două sau mai multe unităţi dacă există o pierdere masivă evidentă de sânge sau hipotensiune severă).

• În cazul în care există o sângerare masivă externă:
» presiune directă pe plagă cu un bandaj
» rareori este necesară clamparea directă a unor artere lezate vizibile
» pansamente sterile cu care se acoperă orice fractură deschisă sau viscer expus
» garoul nu este aproape niciodată indicat
• După examinarea toracelui:
» dacă se suspectează pneumotorace sufocant - toracostomie imediată cu ac urmată de drenaj toracic
» în caz de volet costal - stabilizarea lui folosind un leucoplast lat
» în caz de penumotorace cu supapă - se va închide supapa cu pansament
şi se va efectua drenaj toarcic
» în caz de suspiciune de tamponadă cardiacă cu stop cardiac iminent - pericardiocenteză (rar indicată)
» determinarea gazelor arteriale

RECOLTAREA DE PROBE BIOLOGICE
• Grup sanguin şi Rh
• Amilaze, glicemie, electroliţi, trombocite, tablou sangvin, creatinină, CPK, nivelele serice de medicamente, testul de sarcină
• Nivelul de toxine, în special alcoolemia

COMPLETAREA EXAMENULUI PRIMAR
• După ce examenul primar (ABC şi măsurile de resuscitare) a fost completat trecem la examinarea secundară.

CUM SE FACE EXAMINAREA PRIMARĂ?

EXAMINAREA PRIMARĂ
• A - eliberarea căilor aeriene (atenţie la coloana cervicală)
• B - respiraţia
• C - circulaţia (controlul hemoragiilor)
• D - statusul neurologic (“mini-examen” neurologic)
• E - expunerea la factorii de mediu
(D şi E fac parte în mai mare măsură din examinarea secundară)

CUM SE FACE EXAMINAREA PRIMARĂ?
Pacientul va fi examinat vizual imediat ce intră în sala de consultaţie:
» respiră?
» vorbeşte?
» ce culoare au tegumentele?
» sângerează?
» este corect imobilizat?

Se va obţine o anamneză scurtă:
» mecanismul leziunilor
» când a avut loc incidentul

Eliberarea căilor aeriene dacă este necesară (atenţie la coloana cervicală)
» se va introduce o cale orofaringiană dacă pacientul este inconştient

• Se va asista respiraţia:
» se va asculta cu stetoscopul toracele
» pulsoximetrie
» ventilaţie asistată pe balon şi mască la nevoie
» oxigenare cu debit crescut pe mască la toţi pacienţii

Protejarea precoce a coloanei vertebrale cervicale:
» imobilizaţi gâtul la orice suspiciune de leziune a acestuia
» guler cervical rigid
» blocaţi capul bilateral şi imobilizaţi fruntea

CUM SE FACE EXAMINAREA PRIMARĂ? (CONT.)
• Circulaţia si respiratia
» verificarea frecvenţei respiraţiilor, pulsului, tensiunii arteriale,
» temperatura (dacă se poate măsura rapid)
» se va verifica dacă pacientul prezintă hemoragii externe şi se va face hemostază prin compresiune locală
» se va monitoriza pacientul determinându-i-se ritmul cardiac

PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE EVALUĂRII INIŢIALE

• Obiective

» Identificarea şi tratarea imediată a leziunilor respectând priorităţile
• Stabilirea necesităţii efectuării manevrelor de reanimare după care se va efectua evaluarea secundară
• Triaj corespunzător în cazurile cu multiple victime

• Corectarea situaţiilor care pun viaţa în pericol imediat (reanimarea) trebuie făcută simultan cu examinarea primară.
• Începerea tratamentului înaintea stabilirii diagnosticului definitiv

„ABCDE” ÎN ASISTENŢA MEDICALĂ DE URGENŢĂ A TRAUMATIZATULUI


• Urmăriţi întotdeauna următoarea secvenţă:

» A - eliberarea căilor aeriene (atenţie la coloana cervicală!)
» B - respiraţia
» C - circulaţia (atenţie la coloana cervicală - controlul hemoragiilor)
» D - statusul neurologic
» E - expunerea la factori de mediu

Se va dezbrăca pacientul complet pentru a fi examinat, dar se vor lua toate măsurile necesare pentru a nu deveni hipotermic.

IDENTIFICAREA LEZIUNILOR CARE PUN ÎN PERICOL VIAŢA TRAUMATIZATULUI


Leziunile care pun în pericol viaţa traumatizatului sunt (aranjate în ordine descrescătoare a severităţii):

Obstrucţia căilor aeriene - ucide cel mai rapid
» poziţia capului, sânge, vomismente, corpi străini, compresiune externă
Absenţa respiraţiei - ucide aproape imediat
» pneumotorace, hemotorace, leziuni pulmonare
Absenţa circulaţiei
» Hemoragii (interne sau externe), leziuni ale inimii, aritmii
Procese expansive intracraniene

joi, 29 ianuarie 2015

Pacienţii traumatizaţi/pacienţii medicali

În general, pacienţii pot fi împărţiţi în două mari categorii: cei care au suferit un traumatism şi cei care suferă de o boală.

Traumatismul este un termen folosit pentru a descrie o leziune a pacientului, produsă mecanic, termic sau chimic în mod brusc. Leziunea poate fi majoră sau minoră. Unele incidente care pot cauza un traumatism sunt: căderea de la înălţime, accidentele rutiere şi leziuni legate de activitatea sportivă etc.
Exemple de boli pot include: infarctul miocardic, atacul vascular cerebral, astmul,durerea abdominala etc.
Evaluarea pacientului descrisă poate fi folosită atât pentru pacienţii traumatizaţi, cât şi pentru cazurile medicale.
Când evaluaţi pacienţi traumatizaţi urmaţi următoarea secvenţă:
- Evaluarea zonei accidentului.
- Evaluarea primară:
· Formarea unei impresii generale despre pacient
· Evaluarea nivelului de conştienţă şi fixarea coloanei, dacă este  necesar.
· Eliberarea căilor aeriene
· Verificarea respiraţiei.
· Evaluarea circulaţiei (inclusiv hemoragii masive) şi stabilizarea,  dacă este necesar.
-Evaluarea secundară.
- Obținerea istoricului medical.
- Evaluarea continuă.
Această secvenţă vă va oferi informaţiile despre pacientul traumatizat într-o ordine logică. Aceasta vă permite să evaluaţi factorii critici prima dată. Deşi, această ordine trebuie adaptată pentru unii pacienţi, încercaţi să o folosiţi ca atare.
Când aveţi de-a face cu pacienţi medicali puteţi modifica uşor secvenţa. Primii doi paşi rămân la fel. Totuşi, încercaţi să obţineţi istoricul medical al pacientului înainte de a efectua examinarea clinică. La un pacient conştient, cel mai important lucru este obţinerea informaţiilor.

Deşi este important să ştiţi dacă problema pacientului este cauzată de un traumatism sau o boală, nu trageţi nici o concluzie. Unii pacienţi trebuie trataţi atât pentru traumatism cât şi pentru o boală. (De exemplu, o persoană care a suferit un infarct la volan trebuie tratat atât pentru infarct cât şi pentru orice traumatism suferit în timpul accidentului.) Cel mai important  factor este să urmaţi evaluarea pacientului sistematic pentru a obţine informaţiile de care aveţi nevoie.

Obţinerea istoricului medical al pacientului

Cunoaşterea stării sănătăţii pacientului înaintea incidentului poate ajuta personalul medical să acorde tratamentul adecvat şi să evite măsurile care pot pune în pericol pacientul. Deci, trebuie să obţineţi cât mai multe informaţii legate de istoricul medical al pacientului.

Întrebările pe care le puteţi pune sunt:
· Ce vârstă aveţi?
· Ştiţi să aveţi vreo boală? (boală cardiacă, diabet)
· Sunteţi sub tratament?
· Sunteţi alergic la ceva?
Dacă pacientul este inconştient, un membru al familiei, un prieten sa un coleg arputea răspunde la aceste întrebări. Informaţiile importante se găsesc adesea pe biletele medicale.
Istoricul bolii ar trebui să fie complet şi să includă toţi factorii care pot afecta starea prezentă a pacientului. Pentru a face un istoric rapid şi eficient, formula SAMPLE vă poate ajuta:
S – semn, simptom (care este principala acuză a pacientului?)
A – alergii (dacă se știe alergic?)
M– medicamente (ce medicamente utilizează curent?)
P – probleme medicale (ce diagnostice medicale i-au fost precizate anterior?)
L – ultima masă (când a mâncat ultima dată?)
E – evenimente asociate (ce alte evenimente care pot influenţa starea de sănătate s-au petrecut în ultimul timp?)
Semne şi simptome ale leziunii sau bolii, care l-au determinat pe pacient sau aparţinătorii acestuia să solicite ajutor medical. Pacienţii pot descrie aceste semne şi simptome.
Alergii - Dacă se ştie alergic la ceva? Pacienţii pot fi alergici la medicamente,mâncare sau alte substanţe.
Medicaţie - Ce tratament urmează pacientul? Întrebaţi dacă medicul i-a prescris un tratament sau dacă ia un alt tratament.
Istoricul medical - Ce evenimente sau simptome pot avea legătură cu situaţiaprezentă? De exemplu, dacă pacientul a avut o durere precordială severă la un infarct anterior.
Ultima masă - Când a mâncat sau băut pacientul ultima dată? Aflaţi când a mâncat sau a bâut pacientul şi cantitatea consumată.
Evenimente asociate sau care au dus la leziune sau boală - cunoscând aceste evenimente veţi putea înţelege mai bine ce s-a întâmplat. Lăsaţi pacientul să vă povestească ce s-a întâmplat.

Comunicaţi aceste informaţii şi celorlalţi membrii ai echipei medicale. 

Evaluarea primară și secundară a pacientului

Evaluarea primară a pacientului


După asigurarea zonei, locului incidentului, după asigurarea siguranței voastre, pasul următor este evaluarea inițială a victimei. Evaluarea inițială, primară, reprezintă evaluarea funcțiilor vitale și a leziunilor care pun viața în pericol.Evaluarea inițială constă în realizarea unei evaluări globale a stării victimei pentru a se determina gravitatea leziunilor și stabilirea priorităților de acțiune.
- Asigurarea zonei
- Formați-vă o impresie generală asupra pacientului
- Asumați-vă responsabilitatea
- Verificați și stabiliți nivelul de conștiență
-  La pacientii inconstienti : 
- Deschideti, eliberati si evaluaț cailor respiratorii + protezarea cailor aeriene cu pipa Guedel, la pacientii cu FV pastrate. La pacientii inconstienti fara leziuni la nivelul coloanei cervicale - PLS.
- La pacientii constienti:
- Asigurați confortul fizic și psihic al pacientului
- Verificați funcțiile vitale și vegetative (B,C):
- Evaluați respirația
- Evaluați circulația (incluzând hemoragiile masive)
- Determinați acuza principală a pacientului
- Examinarea secundară a pacientului
- Efectuați aburdul venos și la nevoie intituiți soluții perfuzabile în funcție de valorile tensiunii arteriale și patologia pacientului
- Interveniti simptomatic - Efectuați măsurile terapeutice ajutătoare (oxigenoterapie, analgezie, antispastice,sedative/benzodiazepine /anticonvulsivante, antiemetice etc.)
Interveniti etiologic - Aplicați măsuri terapeutice etiopatogenetice 

Examinarea secundară a pacientului

Examinarea secundară a pacientului este examinarea din cap până-n vârful picioarelor. Se face cu scopul de a evalua leziunile care nu pun viața în pericol după ce a fost efectuată evaluarea primară și stabilizarea pacientului. Această evaluare vă ajută să localizați și tratați semnele și simptomele leziunilor. După efectuarea examinării clinice, treceți în revistă orice semne și simptome ce pot indica o leziune. Aceasta vă va ajuta la o evaluare mai bună a pacientului.

duminică, 25 ianuarie 2015

TEHNICA INTUBATIEI OROTRAHEALE (IOT)

IOT este o manevra ce presupune manualitate, tehnica si antrenament.

Vom descrie, pe scurt, tehnica realizarii IOT, precum si alternativele care sunt disponibile, la ora actuala, in cazurile in care manevra esueaza.

Materiale necesare IOT:
- maner de laringoscop;
- lame de laringoscop de diverse dimensiuni, curbe (Macintosh) sau drepte (Miller);
- pipa;
- mandren flexibil;
- masca faciala;
- sursa de oxigen;
- alte dispozitive de asigurare a cailor aeriene, atunci cand IOT nu poate fi efec­tua­ta.
Pacientul este pregatit in vederea anesteziei generale.
Pozitia sa pentru a facilita IOT este decubit dorsal, cu capul usor ridicat prin asezarea sub occiput a unei perne mici, de 10-12 cm grosime; capul si gatul sunt in hiperextensie; astfel, se obtine po­zitia Magill, care presupune alinierea a trei axe - orala, faringiana si traheala, cu vizualizare opti­ma a traheei in vederea IOT. Aceasta pozitie nu poate fi obtinuta atunci cand pacientul prezinta leziuni ale coloanei cervicale.
 se initiaza manevra de IOT prin laringoscopie directa; etapele sunt urmatoarele:
- deschiderea gurii prin hiperextensia articulatiei atlantooccipitale sau prin presarea bar­biei;
- laringoscopul, tinut in mana stanga, se introduce prin partea dreapta, la nivelul comi­surii buca­le; lama sa este avansata spre epiglota, concomitent limba este deviata spre par­tea stanga a ca­vitatii bucale; pe par­cursul acestor manevre de introducere si ina­intare a laringoscopului, trebuie e­vi­tate leziunile buzei su­perioare si ale dintilor;
- lama va fi inaintata pana in vallecula, spatiul dintre baza limbii si epiglota, atunci cand se fo­lo­seste lama curba (Macintosh), sau varful sau „incarca” epiglota, atunci cand se foloseste lama dreap­ta (Miller);
- laringoscopul este impins in sus si inainte, fara a se efectua miscare de basculare a sa (pumnul nu se ro­teste) si fara a-l sprijini pe dinti (incisivii superiori); astfel, traheea si corzile vocale vor fi vizualizate mai bine;
- sonda de intubatie este introdusa, cu mana dreapta, pe la nivelul comisurii bucale drepte si este avansata, trecand balonasul sau aproximativ 2 cm de corzile vocale, pentru a nu produce le­ziuni ale acestora prin umflarea balonasului;
- se umfla balonasul cu un volum de aer minim, asfel incat sa se asigure etanseitate pe parcursul anesteziei si sa nu  se produca ischemie a mucoasei traheale;
- se fixeaza sonda si se verifica pozitionarea corecta a acesteia: auscultatie,  ur­ma­ri­re a excur­si­ilor toracice.
Atunci cand, ca urmare a maximum trei incercari repetate de IOT, manevra esu­ea­za, trebuie sa opteze pentru abordarea altei modalitati de asigurare a cailor aeriene superioare.
Indiferent de varianta preferata, este important sa se ia masurile necesare pentru mentinerea u­nei SpO2 adecvate. De aceea, prima manevra care se instituie este ven­tilarea pe masca faciala cu O100%; atat timp cat ventilatia pe masca este po­si­bila, situatia nu este alarmanta, cu conditia sa se mentina oxigenarea adecvata.
Mijloacele de asigurare a cailor aeriene disponibile la ora actuala, care pot fi incercate atunci cand nu se reuseste IOT, sunt:
- masca faciala;
- masca laringiana;
- Combitube (dispozitiv eso-traheal).










ASPIRAŢIA, ASIGURAREA CAILOR AERIENE

ASPIRAŢIA  CAILOR  AERIENE
Din punct de vedere anatomic, căile aeriene sunt împărţite în cai respiratorii superioare şi inferioare, limita de separare fiind corzile vocale.  Cauzele comune de obstrucţie a căilor repiratorii superioare includ: limba, ţesuturile moi, sângele, voma, corpii străini şi laringospasmul.
 La nivelul cailor aeriene inferioare, obstrucţia poate fi cauzată de secreţii, edem, bronhospasm, sânge şi conţinut gastric aspirat.
 Eliberarea cailor respiratorii superioare se face utilizând un aspirator şi o sondă de aspiraţie dura de tip Yankauer dacă cauza obstrucţiei este un lichid, iar în cazul în care cauza obstrucţiei este un corp străin dur, cum ar fi un bol alimentar, atunci eliberarea cailor respiratorii se face cu ajutorul manevrei Heimlich.

Aspirarea se face timp de: 5 – 10 secunde, după care pacientul trebuie reventilat sau oxigenat, în cazul adultului. Dacă nu este vorba de un traumatism, se întoarce pacientul pe o parte şi se aspiră. Pentru aspiraţia nazofaringelui se vor folosi doar sonde de aspiraţie flexibile.
Aspirarea în cazul copilului nu trebuie să dureze mai mult de 5 - 10 secunde la o tentativă, iar în cazul nou-născuţilor să nu dureze mai mult de 5 secunde la o tentativă.

 ASIGURAREA CAILOR AERIENE
În cazul resuscitării cardio-pulmonare, materialele de care putem dispune pentru asigurarea avansată a căilor respiratorii şi a ventilaţiei adecvate includ:
  • Pipe Guedel sau calea oro – faringiana de diferite mărimi:
Pipa Guedel poate fi folosită la orice pacient inconştient, rolul ei fiind menţinerea liberă a căilor aeriene superioare. Pipa de mărime corespunzătoare şi corect introdusă va apasa baza limbii împiedicând căderea acesteia în spate, spre faringele posterior.
       Alegerea mărimii corespunzătoare pentru pipa se face prin măsurarea distanţei de la comisura bucală la unghiul mandibulei sau până la lobul urechii.
Introducerea pipei Guedel în cavitatea bucală se face ţinând pipa cu concavitatea în sus. Când vârful pipei atinge bolta palatină ( cerul gurii ) se roteşte 180 de grade şi se continua înaintarea până ce capătul extern ajunge la nivelul arcadelor dentare.  Pipa Guedel nu se foloseşte în timpul convulsilor.

Măştile de ventilaţie gură la masca de diferite mărimi, asigura protecţia salvatorului în timpul ventilaţiei. La folosirea măştii se asigura o mărime corespunzătoare fetei bolnavului.
  • Calea nazo – faringiana → este mai bine tolerata putând fi folosită şi în cazul pacienţilor conştienţi. Se măsoară de la nas până la lobul urechii.
Tehnci de deschidere şi menţinere liberă a căilor aeriene

Tehnci de deschidere a căilor aeriene:
→ Hiperextensia, extensia uşoară sau extensia după caz, şi ridicarea barbiei;
→ Subluxaţia mandibulei;

Tehnici de menţinere liberă a căilor aeriene :
→ Menţinerea capului în poziţia de hiperextensie;
→ Menţinerea subluxaţiei mandibulei;
→ Folosirea sondei orofaringiene – pipa Guedel;
→ Folosirea sondei nazofaringiene;
→ Aşezarea pacientului în poziţia laterală de siguranţă;
→ După eliberarea şi menţinerea deschisă a căilor aeriene, trebuie să evaluăm respiraţiile pacientului.

Materiale şi tehnici pentru ventilarea victimei
1. Mască cu vâlvă unidirecţională → valva nu permite aerului să iasă.
2. Batista facială.
3.Ventilaţia cu balon şi masca

Sunt 3 tipuri de utilizare :
A. Ventilaţia cu aer ambiant ce asigură o concentraţie de O2 de 21%.
B. Ventilaţia cu O2 → baloanele pot fi conectate la o sursă de O2 printr-un furtun. Se asigura astfel, în funcţie de debit, o concentraţie de până la 60 %.
C. Inhalarea de oxigen suplimentar → ataşarea unui rezervor ce măreşte concentraţia de la 90 % în sus.
Dacă victima vomită, aceasta se întoarce pe o parte, se scoate pipa Guedel, se verifică cavitatea bucală, se aspira şi se verifică respiraţia.

Oxigenoterapia
În cazul unei persoane inconştiente / conştiente care respira dar care are nevoie de un aport mai ridicat de O2, în următoarele cazuri:
- afecţiuni pulmonare şi cardiace;
- şocuri, arsuri şi hemoragii.

Metode de administrare a oxigenului:
1. Sonda nazală → este bine tolerată, ce asigură o oxigenare de până la 44 % la un flux de 6 litri / minut.
2. Mască simplă de oxigen → când se recomandă o cantitate crescută de O2.
3. Masca tip Venturi.
4. Masca de oxigen cu rezervor → se administrează un flux continuu prin rezervorul ataşat.
5. Masca de oxigen cu nebulizare → se administrează diferite droguri sub formă de aerosol. Are un bronhodilatator pentru pacienţii sufernizi de astm.

Algoritmul procesului de defibrilare in cadrul suportului avansat

Exista 2 tipuri de defibrilatoare:
  • Manuale, care pentru folosire necesita o pregatire medicala
  • Semiautomate, care pot fi folosite si de persoane fara instruire medicala.
Algoritmul procesului de defibrilare in cadrul suportului avansat de viata consta in:
  1. pozitionarea padelelor una sub clavicula dreapta, langa stern, iar cealalta sub axila stanga
  2. se va diagnostica ritmul cardiac cu ajutorul padelelor
  3. in cazul in care se confirma fibrilatia ventriculara/tahicardie ventriculara fara puls se va incarca defibrilatorul si se va administra un soc intre 150-200 J daca este bifazic sau 360J daca este monofazic
  4. se reia resuscitarea cardio-pulmonara cu raportul de 30 de compresii toracice si 2 respiratii, timp de 2 minute
  5. daca pacientul nu a iesit inca din TV/FV se va administra al doilea soc 150-300 J bifazic sau 360 J monofazic
  6. resuscitarea cardiaca se continua, iar dupa alte 2 minute se reevalueaza ritmul
  7. daca persista TV/FV se va adminstra o fiola de adrenalina, 1mg/ml, după cel de-al treilea soc electric, dupa care se continua de resuscitarea cardiaca
  8. daca dupa 2 minute, ritmul de TV/FV persista, se va administra un bolus de amiodarona, 300mg i.v.
  9. daca nu se deceleaza un ritm organizat se continua resuscitarea, insa daca se evidentiaza un ritm organizat, aceasta se va intrerupe
  10. daca exista dubii asupra prezentei pulsului, in prezenta unui ritm organizat, se reiau manevrele de resuscitare.
Succesul  defibrilarii depinde de
transmiterea curentului la miocard
Unda electrică depinde de:
§Poziţia electrozilor
§Impedanţa transtoracică
§Energia transmisă
§Dimensiunile trupului victimei

 RITMURI  ALE  STOPULUI CARDIO – RESPIRATOR CARE NECESITA DEFIBRILARE

 1. Fibrilaţia ventriculară → cea mai severă tulburare de ritm şi cauza cea mai frecvenţă a morţii subite prin cord.
Boala se caracterizează prin absenţa coordonării contracţiei fibrelor miocardice ventriculare. În fibrilaţia ventriculară miocardul nu se mişca uniform ( într-o mişcare unică care să imprime coloanei de sânge direcţie şi viteza ) ci mai degrabă tremura.
Clinic fibrilaţia ventriculară se asociază cu pierderea conştientei, midriaza, convulsii, tensiune arterială prăbuşită, dispariţia pulsului şi a zgomotelor cardiace. Dacă criza depăşeşte 4 minute suferinţa cerebrală devine ireversibilă.
Fibrilaţia ventriculară apare cel mai frecvent în cadrul unor afecţiuni cardiace ( de cele mai multe ori pe fondul bolii cardiace ischemice, însă şi în cardiomiopatii, miocardita ), supradoze de droguri sau tulburări grave ale echilibrului acido- bazic.
Totuşi, etiologia exactă a fibrilaţiei ventriculare rămâne incomplet cunoscută – studii post-mortem ( efectuate pe cadavrele autopsiate ) au relevat prezenţa unui infarct miocardic acut ca patologie cu potenţial declanşator în foarte multe cazuri.
Cauzele cardiace pot fi afecţiuni structurale de tipul ischemiei miocardice sau infarctului miocardic determinat de boala atreosclerotica ( ateroscleroza este cel mai frecvent incriminata în obstrucţia vaselor coronare şi declanşarea fenomenelor ischemice ), cardiomiopatii ( dilatative, hipertrofice ), stenoza aortică, disecţie de aorta, tamponada cardiacă, miocardite, afecţiuni cardiace congenitale.
Afecţiunile cardiace nonstructurale incriminate sunt: accidente traumatice în care este lezat cordul ( electrocutări ), sindroame de preexcitatie, blocuri de conducere intracardiace.
Cauzele noncardiace includ:
Cauze pulmonare → bronhospasm, aspiraţie de corpi străini, apnee de somn, hipertensiune pulmonară primară, embolism pulmonar, penumotorax în tensiune;
Cauze metabolice → acidoza, tulburări ale echilibrului acido bazic;
Cauze toxice → acţiunea unor toxice, sepsis;
Cauze neurologice → convulsii, accidente vasculare cerebrale ( ischemice sau hemoragice ).
Pacienţii cu fibrilaţie ventriculară îşi pierd conştientă deoarece organele vitale nu mai sunt perfuzate. Atacul survine brusc, fără să existe semne şi simptome premonitorii.
Cu o oră înainte ca pacientul să leşine, poate să prezinte simptome care să indice o posibilă afecţiune cardiacă:
- Durere toracică ( având caracterele durerii anginoase );
- Dispnee;
- Oboseală intensă;
- Palpitaţii şi tahircadie;
- Sincopa.
Electrocardiografic, se înregistrează un traseu cu unde neregulate cu o frecvenţă cuprinsă între 150/minut şi 500/minut şi cu amplitudine variabilă, pe care nu se pot distinge complexe QRS, segmente ST sau unde T.
 
Fibrilatie ventriculara cu unde mari
Fibrilatie ventriculara cu unde mici
2. Tahicardia ventriculară → tulburare de ritm al cărei focar este situat la nivelul ventriculului. Majoritatea episoadelor de fibrilaţie ventriculară ( FV ) încep cu TV netratata, iar în acest caz, şansele de resuscitare resusita sunt minime.  Prezintă un ritm cardiac rapid cu origine în ventricule ( camerele inferioare ale inimii ) şi produce un ritm cardiac cu frecvenţa de cel puţin 100 bătăi / minut.
În caz de tahicardie ventriculară, la nivelul ventricululelor ajung semnale electrice suplimentare provenite de la nivelul ventriculilor sau semnalele electrice anormale sunt datorate unui defect al sistemului de conducere al impulsului electric al inimii.
Tahicardia ventriculară, se poate dezvolta, uneori, fără a se putea identifica o cauză specifică. Acest tip de tahicardie ventriculară este cunoscut ca tahicardie ventriculară idiopatica şi tinde să fie mai puţin periculoasă decât restul tahicardiilor ventriculare. Alte cauze de tahicardie ventriculară includ:
- infarctul miocardic;
- miocardita;
- cardiomiopatia dilatativa, hipertrofica.
Colapsul hemodinamic este mai frecvent când este prezenta disfuncţia ventriculară stinga sau la frecvenţe foarte rapide. Debitul cardiac diminuat poate rezulta prin perfuzia scăzută miocardica, alterarea răspunsului inotropic şi degenerarea în fibrilaţie ventriculară cu deces subit.
În funcţie de morfologia complexului QRS clasificarea TV se va face în TV monomorfă şi TV polimorfă.
a) TV monomorfa → secvenţa de activare ventriculară este constantă modelul electrocardiografic rămâne acelaşi, iar ritmul este denumit tahicardie ventriculară monomorfa. Pe EKG apare un ritm rapid cu complexe QRS lărgite:
b) TV polimorfa → apare cind secventele de activare ventriculara variaza. Imaginea ECG a torsadei de vârfuri este reprezentată de complexe QRS largi ce îşi schimbă treptat polaritatea şi amplitudinea, şi au o frecvenţă de 200 / minut.
Principalele simptome şi semne cuprind:
– discomfortul toracic, dispnea, greaţă;
– diaforeză ( transpiraţie abundenţă ), palpitaţiile, anxietatea sau senzaţia de moarte iminentă;
– sincopa şi presincopa.
Sincopa este definită ca pierderea de cunoştinţă temporară care conduce la pierderea echilibrului şi prăbuşirea corpului. Este termenul medical pentru leşinul prin lipsa oxigenului cerebral datorită hipoxiei cerebrale sau hipotensiuniiSincopa şi presincopa ( senzaţia de leşin fără pierderea cunoştinţei ) au aceleaşi cauze şi sunt întâlnite la o treime din populaţie.

Ghidurile de resuscitare 2010

http://www.ambulantabihor.ro/attachments/article/36/Ghiduriresuscitare2010V2.pdf

Suportul vital avansat la adult (SVA)

SVA cuprinde următoarea secvență de acțiuni:

1. Trebuie asigurată siguranţa salvatorului, a victimei şi a celor din jur.
2. Urmaţi algoritmul SVB la adult:
v  dacă victima este inconstientă şi nu respiră normal, salvatorul va trimite pe cineva după ajutor, să găsească şi să aducă un DEA dacă acesta este disponibil;
v  dacă salvatorul este singur, trebuie să folosescă telefonul mobil pentru a anunţa ambulanţa; va părăsi victima doar dacă nu există altă solutie.
3. Salvatorul va începe RCP conform protocolului SVB. Dacă salvatorul este singur şi are aproape DEA, se atasează mai întâi DEA.

4. Imediat după sosirea DEA:
v  se va porni DEA şi se vor ataşa padelele pe toracele dezgolit al victimei;
v  dacă există mai mult de un salvator, RCP trebuie continuat atâta timp cât se atasează padelele;
v  vor fi urmate imediat comenzile vocale sau cele afişate;
v  salvatorul se va asigura că nimeni nu atinge victima în timp ce DEA analizează ritmul.
5a. Dacă există indicaţie de şoc:
v  salvatorul se va asigura că nimeni nu atinge victima;
v  va apasă butonul de şoc urmând instrucţiunile;
v  va reîncepe imediat RCP utilizând un raport de 30:2;
v  va continua conform comenzilor vocale sau afişate.

  1. daca persista fibrilatia după cel de-al treilea şoc electric se va adminstra o fiola de adrenalina, 1mg/ml, dupa care se continua de resuscitarea cardiaca
  2. daca dupa 2 minute, ritmul de fibrilatie persista, se va administra un bolus de amiodarona, 300mg i.v.
5b. Dacă nu există indicaţie de şoc:
v  salvatorul va începe imediat RCP cu un raport de 30 compresii toracice la 2 ventilaţii;
v  va continua conform comenzilor vocale sau afişate.
5c. Resuscitarea va continua până când:
v  soseşte ajutor calificat care preia resuscitarea
v  victima se trezeste: se mişcă, deschide ochii, respiră normal;
v  salvatorul este epuizat fizic.



Algoritmul tratamnetului în SVA

Măsurile care contribuie incontestabil la îmbunătăţirea supravieţurii după instalarea SCR sunt SVB precoce, compresii toracice eficiente şi defibrilare precoce a FV/TV fără puls. Folosirea adrenalinei ajută la restabilirea circulaţiei spontane, dar nici un drog al resuscitării sau dispozitiv avansat de cale aeriană nu a dus la creşterea supravieţuirii la externarea din spital a pacienţilor care au fost resuscitaţi. Astfel, deşi drogurile resuscitării şi managementul avansat al căilor aeriene sunt incluse in algoritmul SVA, ele sunt secundare defibrilării precoce şi compresiilor toracice neîntrerupte.

Ideal ar trebui ca toți cetățenii să fie instruiți în ceea ce privește resuscitarea de bază, folosirea cursurilor de instruire dedicate populației cu risc ridicat. Formarea poate reduce anxietatea membrilor familiei şi/ sau a pacientului, îmbunătățeste acomodarea la nivel emoțional şi da persoanelor fizice senzația că ar putea iniția ei înșiși RCP în caz de necesitate. Spectatorii, RCP şi defibrilarea precoce pot salva vieți. Mulți factori scad dorința trecătorilor de a începe RCP, inclusiv panica, frica de boală, teama de a nu aduce prejudicii victimei sau de a efectuara RCP-ul în mod incorect.

Referințe bibliografice:

Consiliul European de Resuscitare - Ghidurile de resuscitare 2010