duminică, 27 iulie 2014

EMPATIA DIN RELATIA PSIHOTERAPEUTICA APLICATA IN RELATIA ASISTENT MEDICAL- PACIENT

„Inteligenţa emoţională este capacitatea de a simţi, de a înţelege şi de a aplica efectiv puterea şi acuitatea emoţiilor ca o sursă de energie umană, informaţie, conectare şi influenţa”, afirmă Robert Cooper. Empatia, definită de către Claude Steiner ca fiind „un al şaselea simţ, prin care percepem energiile emoţionale în acelaşi mod în care ochiul percepe lumina.”, este considerată una dintre cele cinci componente ale inteligenţei emoţionale alături de: cunoaşterea propriilor emoţii, gestionarea emoţiilor (autocontrolul), aptitudinea de a utiliza emoţiile în mod productiv (motivaţia) şi capacitatea de dirijare a relaţiilor interpersonale (sociabilitatea).
Conceptul de empatie a fost lansat de filozoful german Robert Vischer, care a denumit fenomenul în limba sa maternă „Einfühlung”, însă C. Rogers este cel care a introdus termenul în practica medicală, definindu-l ca fiind perceperea cu acurateţe a cadrul intern de referinţă al altuia, cu toate componentele sale emoţionale şi semni-ficaţiile care-i aparţin „ca şi cum” ai fi cealaltă persoană, însă fără a pierde condiţia de „ca şi cum”.

Empatia este ajutată de interacţiunea dintre creierul emoţional (sistemul limbic) şi creierul cognitiv (cortexul), astfel distingându-se trei tipuri de empatie:

1.Empatia cognitivă – atunci când cineva recunoaşte ceea ce simte altă persoană.
2.Empatia emoţională – atunci când cineva simte ceea ce simte acea persoană.
3.Empatia de compasiune – atunci când cineva vrea să ajute cealaltă persoană să facă faţă situaţiei şi emoţiilor.

Concluzionând asupra definiţiilor date empatiei, S. Marcus apreciază că punctul nodal al conceptului empatic îl reprezintă conduita retrăirii stărilor, gândurilor, acţiunilor celuilalt de către propria persoană prin intermediul unui proces de transpunere substitutivă în psihologia partenerului.
Empatia, ce apare în momentul unei sincronizări fizice şi presupune suficient calm şi receptivitate, astfel încât semnele subtile ale sentimentelor celuilalt să poată fi recepţionate şi imitate de către propriul creier emoţional, se construieşte pe conştientizarea de sine şi cu cât o persoană este mai conştientă de sentimentele şi emoţiile poprii, cu atât este mai capabilă să le interpreteze pe ale celorlalţi. Cheia citirii sentimentelor persoanei de lângă noi stă în descifrarea canalelor nonverbale: ritm şi ton al vocii, mimică, gesturi.

Teoriile terapeutice situează empatia „în centrul relaţiei terapeutice”, astfel încât este foarte important felul în care pacientul simte că terapeutul se racordează la emoţia lui, proces numit OGLINDIRE.
C. Rogers consideră că pentru a da dovadă de înţelegere empatică terapeutul trebuie să fie congruent în relaţia terapeutică, să manifeste o consideraţie pozitivă necondiţionată faţă de client, având sentimente pozitive faţă de acesta pe care le exteriorizeze fără rezerve şi fără a emite judecăţi de valoare şi să perceapă emoţiile şi trăirile încercate de pacient „din interior” aşa cum îi apăr clientului şi să îi comunice acestuia înţelegere pe care o are faţă de ce simte clientul.
De altfel, trei condiţii de bază sunt menite să declanşeze adoptarea unei conduite empatice (Gârlașu-Dumitru, 2004):

1. Condiţie externă care se referă la modelul de empatizare al psihoterapeutului care îşi percepe în mod nemijlocit pacientul de-a lungul desfăşurării psihoterapiei, fără a fi nevoie să reprezinte sau să imagineze cum e în cazul transpunerii dramatice sau al activităţii artistice.
2. Condiţie internă care se referă la predispoziţiile psihice ale celui care simpatizează: în încercarea de a sesiza trăirile pacientului, terapeutul nu trebuie să piardă distanţă sau obiectivitatea, punând în acţiune deprinderi de detaşare, deosebit de impor-tante în stabilirea obiectivelor terapeutice.

Numai în acest mod, cel care empatizează poate să dea dovadă de o „empatie matură”, după cum preciza I. Janis.

3. Condiţie circumstanţială care se referă la credinţa în convenţie bazată pe conştientizarea celui care empatizează că nu devine celălalt, ci îşi păstrează propria identitate. Dacă condiţia de „ca şi cum” se pierde, starea devine de identitate ceea ce frizează cu patologia.
Relaţia psihoterapeut-pacient implică un contact nemijlocit şi necesar, utilizând atât comunicarea explicită de tip verbal sau nonverbal, cât şi pe cea implicită de natură empatică. Din această perspectivă, sunt evidenţiate următoarele funcţii ale empatiei terapeutului (Gârlașu-Dumitru, 2004):
1. Funcţia de înţelegere şi interpretare a stărilor psihice ale pacientului: se manifestă ca un adjuvant ştiinţific aflat la îndemâna psihoterapeutului în scopul realizării demersului de cunoaştere a psihicului uman.

2. Funcţia de transpunere în psihologia pacientului: C. Rogers (1959) consideră că scopul terapeutului este de a percepe cât mai sensibil şi mai acurat întregul câmp perceptiv al clientului său şi de a comunica acestuia că vede lumea prin ochii partenerului său.
3. Funcţia de comunicare implicită între parteneri include nu doar comunicarea empatică dintre terapeut şi pacient, dar şi invers, deschiderea pacientului în raport cu terapeutul.
4. Funcţia performanțială a empatiei terapeutului: empatia terapeutului trebuie ponderată de intervenţia, prin contra-balansare, a unui fenomen de detaşare care este necesar în luarea deciziei terapeutice pentru păstrarea condiţiei „ca şi cum”.

5. Funcţia de mediere în declanşarea orientării şi comportamentul helping. Profesia de psihoterapeut impune adoptarea unei conduite altruiste faţă de pacient, empatia terapeutului având rolul de a declanşa acest proces de oferire a sprijinului psihologic.
În literatura de specialitate sunt menţionate două modalităţi distorsionate de empatizare ale psihoterapeuţilor cu pacienţii lor care au ca drept cauză anxietăţile personale ale terapeutului care fie se distanţează excesiv de pacient, prin accentuarea diferenţelor dintre clientul bolnav şi terapeutul sănătos, ceea ce se numeşte empatizare patologizantă, fie minimalizează aspectele patologice evidente ale pacientului său, ceea ce este denumit empatizare normalizantă. Ambele tipuri de raportare la pacient sunt însă ineficiente din punct de vedere terapeutic.
J.M. Lewis împarte terapeuţii în următoarele categorii din punct de vedere al empatiei: empatizator marginal – înţelege doar o parte din experienţa clientului, empatizatorul evanghelic – este mult prea preocupat de schimbarea clientului încât nu stabileşte o comunicare eficientă, empatizatorul demonstativ – se supraidentifică cu pacientul într-o manieră simbolică contraproductivă, empatizatorul complusiv – se identifică cu una din stările clientului dar nu poate părăsi cu uşurinţa această identificare şi empatizatorul raţional – nu poate abandona rolul şi masca profesională.


Empatia are un rol foarte important în psihoterapie, fiind unul dintre aliaţii cei mai puternici ai terapeutului, însă aşa cum spunea Rogers, e vital ca specialistul să păstreze condiţia de „ca şi cum” ar simţi ce simte pacientul, evitându-se astfel amestecul emoţiei lui cu a clientului, tocmai pentru a putea fi astfel capabili de a-l înţelege şi de a-l ajuta eficient pe pacient.
BIBLIOGRAFIE:
1. Gârlaşu-Dumitru O. (2004), Empatia în psihoterapie, Editura Victor, Bucureşti
2. Goleman Daniel (2001), Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti
3. Wood Robert, Tooley Harry (2007), Inteligenţa emoţională prin teste, Editura Meteor Press, Bucureşti

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu