sâmbătă, 2 noiembrie 2013

OPTIMIZAREA ACTULUI MEDICAL DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ



 
MOTO : “DACĂ MĂ BUCUR CĂ ÎNVĂŢ CEVA NOU, ESTE CA SĂ-L ÎMPĂRTĂŞESC ALTORA” L. A. SENECA

În relaţia asistent medical – pacient psihologia se ocupă de tot ce este de domeniul psihicului, adică tot ce priveşte funcţionarea mentală a bolnavului şi medicului, sau a tuturor acelora care ocupă o funcţie de îngrijire a bolnavului. Psihologia recomandă abordarea globală, holistică a bolnavului, atât în cursul examenului medical, cât şi pe parcursul întregii relaţiei terapeutice. Se insistă asupra interconexiunii dintre datele asupra somei şi psihicului bolnavului, în situaţia actuală a medicinii, care statuează contextul plurifactorial al apariţiei majorităţii bolilor, în cadrul căruia factorii etiologici multipli (genetici, socioeconomici, de mediu şi psihici) acţionează cel mai adesea sumativ.
Definiţie dată de Pavlov pentru psihologie medicală: “disciplină ce analizează răsunetul subiectiv al bolii şi tratamentului”(cit. de Popescu-Neveanu,1978), deşi cu referire unilaterală pentru bolnav, această definiţie poate atrage în câmpul de preocupări al acestei ştiinţe şi psihologia terapeutului, sau a celor care participă la îngrijirea bolnavului.
Chiar şi definirea bolii, în general, constituie o dificultate adesea greu de depăşit, ca de exemplu în cazul bolilor latente clinic, dar care pot avea un impact psihic dezastruos în cazul în care bolnavul află despre potenţialul evolutiv sever al unora dintre ele (ex.cancer, SIDA, etc.).
Dacă, în fiecare boală, considerarea unilaterală a uneia din cele 2 dimensiuni ale sale (organică sau psihosocială) este neglijată, pot apare greşeli ce vor influenţa în mod covârşitor calitatea actului medical (Abholz, cit. de Rössler şi colab.,1996). Din acest motiv, considerăm că – având în minte o bună intuiţie a ceea ce reprezintă de fapt boala – este bine să avem în vedere cele 3 laturi ale sale, pe care - model bio-psiho-social al lui Engel-, Rössler şi colab.le propun:
       -  tulburarea autoreglării organismului (manifestă sub formă de modificări funcţionale sau lezionale);
     - trăirea specifică a unei adevărate situaţii negative de viaţă, boala, care afectează senzaţia de bine a pacientului, echilibrul său dispoziţional, contactele sale interumane;
      - modificarea, temporară sau definitivă, a modului în care bolnavul îşi obţine drepturile sau îşi îndeplineşte îndatoririle şi participă la viaţa socială.
Un element de certitudine al ultimilor ani îl constituie, deci, ponderea tot mai crescută a factorului psihic în cadrul constelaţiei agenţilor etiologici care participă la apariţia şi ritmarea evoluţiei principalelor boli ale secolului, şi anume bolile psihosomatice.
Alăturarea celor 2 discipline de interferenţă cu medicina (psihologia şi sociologia) într-un singur domeniu de studiu, dar şi de preocupări ulterioare, vizând optimizarea actului medical are o motivaţie teoretică, dar şi pragmatică. Într-un mod concis, putem să o explicăm prin aceea că factorul psihic implicat în geneza bolii, ca şi în procesul psihoterapeutic, este în mod covârşitor dependent de factorul social, reprezentat, la nivel minimal, de către medic, şi la nivel maximal, de un întreg angrenaj social, satelit instituţiei medicale. Astfel, sistentul medical va trebui ca în acţiunea sa terapeutică să aibă în vedere climatul sociofamilial şi socioprofesional în care se înfăptuieşte tratamentul, pe lângă cunoaşterea , cât mai aprofundată, a modificărilor psihice ale bolnavului, induse de boală, ca şi a particularităţilor personalităţii acestuia.
           
Întrucît bolnavul - ca şi asistentul medical,  de altfel – consideră drept finalitate a actului medical, indicarea conduitei terapeutice capabile de a-l vindeca , credem că este binevenită includerea psihologiei în complianţa terapeutică. Complianţa (numită şi “observanţă”de către autorii francezi), la fel ca şi problematica psihologică legată de administrarea şi efectele medicamentelor, sunt de fapt “prelungiri” sau “anexe” ale domeniului relaţiei interpersonale asistent medical - bolnav.
           
Se poate considera ca psihologia acordă interes problematici generale, situate, de asemenea, în această zonă de interferenţă, cum sunt :
            -stresul psihic, al cărui implicaţii în patogeneză trebuie cunoscute atât la nivelul de patologie psihică propriu-zisă, cât şi de patologie somatică ;
            -delimitarea factorilor de risc psihocomportamentali, inclusiv analiza unor tipuri comportamentali ca de ex. A-type (Rosenmann şi Friedmann), implicat în apariţia bolii coronariene, sau C-type , pus în legătură cu incidenţa crescută a neoplaziilor;
            -statuarea unor principii, la îndemâna oricărui asistent medical practician de instituire a unei psihoterapii simple suportive , ca şi selecţia bolnavilor care necesită consult psihologic şi/sau psihiatric, inclusiv apelul la metode speciale de psihoterapie sau la medicaţie psihotropă.
O TERAPIE A DURERII DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ
Durerea din perspectivă cognitivă
Durerea este un fenomen perceptiv complex, polimorf şi multidimensional, ce asociază manifestări senzitive cu reacţii somatice, vegetative, endocrine şi psiho-afective de
suferinţa, rezultate din îndrumarea unor stimuli de natură variată, mediaţi ascendent prin neuro-structuri specifice şi nespecifice la niveluri cerebrale diferite, analitice şi integrative. (Haulica, 2002). Guyton (2000) definea durerea ca fiind principalul mecanism de protecţie al organismului, care generează un şir de manifestări individuale ce se constitue într-un act comportamental complex. Fiind o senzaţie dezagreabilă, durerea poate lua diferite forme şi poate fi întâlnită sub forma unei reacţii psihice sau emoţionale (cu greţuri şi vărsături). Durerile intense sunt însoţite de angoasă şi de nevoia urgentă de "a scăpa", deci, ea poate fi, în acelaşi timp, şi senzaţie şi emoţie (Popa, 1999).
Prelucrarea stimulului de către sistemul cognitiv uman se poate realiza (la nivelul cunoştinţelor) fie printr-o analiză ascendentă, fie prin una descendentă, criteriul fiind vectorizarea procesării. În cazul durerii, dacă pacientul este atenţionat verbal atunci intervine expectanţa, care poate induce o prelucrare descendentă a informaţiei.
Baza de cunoştinţe a individului poate influenţa comportamentul acestuia. Din perspectiva teoriei cognitiv-comportamentale a experienţei dureroase, se postulează existenţa unei interacţiuni a factorilor cognitivi, cu cei comportamentali precum şi cu cei de mediu şi cei fizici. Această teorie subliniază importanţa factorilor cognitivi în experienţierea durerii. Un astfel de factor este reprezentarea durerii, prin intermediul acesteia individul selectează din mediu itemii referitori la durere ce vor fi procesaţi şi interpretează informaţia referitoare la experienţa dureroasă. (Szentagotai, Craciun, 2005). Leventhal (1987, apud Szentagotai, Craciun, 2005) descrie trei surse de informaţie care sunt utilizate pentru a construi o reprezentare a bolii: informaţiile existente în cultura de apartenenţă, comunicarea socială informală (cu membrii familiei, grupul de apartenenţă etc.) sau formală (cu medicii , asistentele) şi experienţa personală cu boala. Ca urmare a reprezentării bolii va apărea un răspuns emoţional la ameninţarea sănătăţii personale (teamă, anxietate, depresie etc.) aceasta poate să crească sau să scadă intensitatea simptomelor bolii (în cazul nostru, ale durerii) sau să genereze alte simptome care să fie confundate cu cele ale bolii. Acest fapt are repercusiuni în realizarea unor intervenţii la nivel emoţional pentru a modifica reprezentarea durerii şi modalitatea de coping asociată acesteia ( Szentagotai, Craciun, 2005). Există şi o reprezentare a tratamentului care include convingerile, atitudinile şi teoriile de simţ comun ale pacientului cu privire la tratament şi recomandările medicale. Această reprezentare poate fi diferită în funcţie de informaţia pe care se bazează, abstractă sau concretă. De aceea trebuie luată în considerare discrepanţa dintre reprezentarea cadrelor medicale asupra tratamentului şi cea a pacientului, acest fapt având repercusiuni asupra relaţiei pacient-terapeut. Gupta (2001) Noble(1998), Barry (2000), Britten (2000), Barry (1997) (apud Szentagotai, Craciun, 2005) găsesc o satisfacţie scăzută în ceea ce priveşte serviciile medicale şi aderenţa scăzută la tratament. Dacă receptorii pentru durere nu se adaptează, ci dimpotrivă, pot apărea fenomene de hipersensibilizare, manipularea unei variabile de genul: experienţa cu stimuli dureroşi ar fi incorectă în ceea ce priveşte obişnuinţa subiectului cu stimulul dureros, pentru că exclude realitatea biologică. Din punct de vedere psihologic, existenţa unor experienţe algice în trecutul pacientului nu poate duce decât la construirea unor reprezentări cognitive, scenarii cognitive, a unor expectanţe, a căror prelucrare se va răsfrânge asupra intensităţii durerii percepute de subiect, fie în sensul reducerii, fie în sensul augmentării senzaţiei dureroase. Importanţa experienţei cu stimuli dureroşi poate rezida în atribuirile de tip intern pe care le va realiza individul (în cazul în care stimulul dureros conduce la pierderea controlului), cu efecte asupra stimei de sine şi asupra stării emoţionale. Cercetatorii înclină spre ideeea conform căreia durerea persistentă ar putea genera schimbări la nivelul personalităţii.
Stilul cognitiv dezadaptativ contribuie la creşterea expunerilor în legătură cu durerea.
Referindu-ne la mecanismele psihologice care intervin în transmiterea durerii în cazul modelului porţilor de control, cercetările susţin ideea că poarta este deschisă de trăirile emoţionale negative, cum ar fi anxietatea şi depresia, de hiperactivitatea fiziologică şi de leziuni, de focalizarea asupra durerii, inactivitate. Pe de altă parte, poarta poate fi închisă prin medicaţie specifică, emoţii pozitive, optimism, orientarea atenţiei spre alte activităţi, relaxare etc (Marian şi colab., 2005). Tehnicile de relaxare produc modificări la nivel biologic prin modificarea balanţei neurovegetative în direcţia echilibrării acesteia şi scăderii dominanţei sistemului nervos vegetativ simpatic, cu rol în scăderea parametrilor psihofiziologici ai stresului şi anxietăţii, cu impact pozitiv asupra tratamentului recuperator (Roşeanu, 2006). Comutarea, focalizarea sau concentrarea atenţiei înseamnă de fapt activarea succesivă a unor unităţi cognitive sau sporirea activării lor. Nu atenţia selectează informaţia care urmează a fi prelucrată mai intens, ci o serie de procese ascendente şi descendente activează anumite mesaje sau unităţi cognitive. Procesarea selectivă nu este determinată numai de resursele cognitive finite de care dispune sistemul cognitiv uman, ea este justificată şi de importanţa asigurării coerenţei comportamentului (Miclea, 2003); în cazul nostru, scopul subiectului va fi înlăturarea senzaţiei de durere şi reobţinerea confortului. Astfel că pentru un control coerent el va realiza o selecţie a informaţiei pe care o va procesa în diverse grade şi modalităţi pentru ca stimulul dureros fie să fie îndepartat, fie să fie inhibat cognitiv.
Investigarea psihologică:
Interviul clinic vizează dobândirea de informaţii şi înţelegerea funcţionării psihologice a pacientului sub toate aspectele sale: cognitiv, comportamental, emoţional, fiziologic-biologic, relaţional, contextual, conştient şi inconştient. Obiectivul diagnostic al interviului urmăreşte identificarea simptomelor, clarificarea şi analiza acestora şi implicit cunoaşterea şi înţelegerea funcţionării psihologice. Interviul are efect terapeutic imediat, prin verbalizarea şi exteriorizarea trăirilor, producându-se o reformulare şi clarificare a ceea ce trăieşte, prin faptul că îşi pune în ordine lumea interioară, în gânduri, găseşte raspunsuri la unele întrebări, îşi clarifică mai bine situaţia în care se află. Funcţia de chatarsis a interviului se produce prin exteriorizarea sentimentelor, a fanteziilor, a gândurilor copleşitoare şi a stărilor ce decurg din scenariile şi discursurile interioare necontrolabile. Permite creearea unei bune relaţii între asistent medical-pacient prin elementele diagnostice pe care le oferă şi cadrul securizant de înţelegere şi suport creat de cadrele medicale. Un interviu clinic complet orientează strategia terapeutică.
Interviul începe cu o discuţie care îl pune pe pacient într-o poziţie confortabilă, de încredere şi siguranţă. Aceasta duce la scăderea anxietăţii  şi apare posibilitatea de a intra în comunicare cu cadrele medicale. Urmărim succesiunea evenimentelor şi manifestărilor pentru înţelegerea contextului psiho-socio-familial, aspecte ale stării de sănătate şi gradul de afectare a calităţii vieţii.
Plecând de la viziunea sistemica a fiintei umane, de la conceptul corp-minte-spirit, prin abordarea psihologică se obţine o înţelegere unitară a complexităţii fiinţei umane, în ansamblul functionalităţii manifestărilor sale, permiţând evaluarea şi tratamentul unitar al pacientului pe fiecare din palierele sale, pastrând viziunea întregului, respectând unicitatea persoanei în contextul universal.
Astăzi ştim că trupul, mintea, emoţiile şi spiritul sunt inseparabile şi că, împreună, joacă roluri esenţiale, interconectate în păstrarea unei stări de sănătate bune.
Menţinerea echilibrului poate aduce armonie şi poate genera productivitate, conducând spre o stare de bine şi spre performanţă. Echilibrul este instalat atunci când un individ este în măsură să facă faţă eficient mediului.
Efortul sintetizator urmăreşte perspectiva bio-psiho-socială în care procesele biologice, psihologice, relaţionale, comunitare, societale sunt percepute ca relevante în a înţelege problematica umană.
Dacă ştii să vezi ceva bun în fiecare om, aproape toţi vor sârşi prin a vedea ceva bun si în tine. - Ben Carson

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu