miercuri, 3 iulie 2013

OXIGENOTERAPIE


Administrarea oxigenului
In condiţii normale organismul funcţionează fără probleme cu oxigenul din aer, chiar dacă în compoziţia acestuia intră doar 21% oxigen. Totuşi, în cazul pierderii masive de sânge, la nivel celular va fi transportată o cantitate mai redusă de oxigen, ce va genera o stare de soc. În această situaţie administrarea de oxigen suplimentar va creşte cantitatea de oxigen transportat la nivel celular, influenţând pozitiv prognosticul pacientului. Pacienţilor cu o criză anginoasă, accident vascular cerebral sau afecţiuni pulmonare cronice nu le este suficient oxigenul atmosferic şi vor beneficia la rândul lor de oxigenoterapie.
DEFINIŢIE: tratamentul prin îmbogăţirea în oxigen a aerului inspirat
Constituie unul dintre tratamentele hipoxiei cauzate de o insuficienţă respiratorie
SCOPURI: - pe termen scurt - ameliorează starea  pacientului şi calitatea vieţii
                        - pe termen lung - ameliorează evoluţia bolii                                             
INDICAŢII:
-  hipoxii circulatorii (insuficienţă cardiacă, edem pulmonar, infarct miocardic)
-  hipoxie respiratorie (şoc, anestezii generale, complicaţii postoperatorii, nou născuţi)
  
MODURI DE ADMINISTRARE:
- temporar  = în afecţiuni acute
- Îndelungat (zilnic) =  în afecţiuni cronice 
             Metode de administrare a oxigenului unui pacient constient si sau cu ventilatie spontana
          Sunt numeroase metode de administrare a oxigenului unui pacient. Alegerea uneia  sau alteia dintre variante depinde de concentraţia de oxigen necesară, toleranţa pacientului. Indiferent de metoda aleasă, aceasta va fi explicată pacientului.
1. Cateterul nazal (sonda) are orificii laterale multiple. Se introduce în nară prin faringe, schimbându-se de la o nară la alta. Se poate introduce şi în laringe.

Tehnica:
1. se dezobstruează căile aeriene
2. se măsoară lungimea sondei pe obraz de la narina la tragus
3. se introduce cateterul cu mişcări blânde paralel cu palatul osos şi perpendicular pe buza superioară
4. se fixează sonda cu leucoplast
5. se fixează debitul la 4-6 l/minut
6. se va observa bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor
7. se administrează medicamente cu intermitenţă şi se supraveghează debitul.

2. Ochelari: pentru oxigen se fixează după urechi şi prezintă 2 mici sonde de plastic care pătrund în nări. Se recomandă la copii şi bolnavi agitaţi.

Sonda nazală
          Este o componentă simplă a echipamentului de administrare a oxigenului. Este un tub de plastic cu două proeminenţe. Este o piesă simplă, uşor de folosit, confortabilă. Este bine tolerată de majoritatea pacienţilor şi poate fi folosită în toate situaţiile cu excepţia cazurilor când avem obstrucţie la nivelul narinelor pacientului şi pentru ca nazofaringele acţionează ca un rezervor de oxigen poate asigura o oxigenare de până la 44% atunci când volumul administrat este de max. 6L/min.
Concentraţia de oxigen administrată depinde de volumul administrării şi de volumul tidal al pacientului. Creşterea fluxului cu 1L/min duce la creşterea concentraţiei cu aproximativ 4%.
 Exemplu:  
1L/min 24%
2L/min 28%
3L/min 32%
4L/min 36%
5L/min 40%
6L/min 44%
          Există diferite dimensiuni, respectiv pentru adulţi şi copii. Prezinta doi dintisori, care se introduc in narinele pacientului si o bucla, care permite fixarea, mentinerea sondei pe fata. Permite pacientului sa manânce sau sa bea in timpul folosirii.

Complicaţii:
Ø Sângerare de la nivelul mucoasei nazale
Ø Uscarea mucoasei
Ø Dermatita la nivelul fetei si buzelor

3. Masca: pentru oxigen (cu inhalarea aerului expirat) se fixează acoperind gura şi nasul.
Ø În general este greu suportată de bolnav datorită hamului de etanşeizare.

Masca simpla de oxigen
Ø Nu  prezintă  complicaţiile  sondei  nazale,  dar  poate  aluneca  uşor  de  pe  faţa pacientului.
Ø Există diferite dimensiuni, respectiv pentru adulţi şi copii. Este indicată folosirea măştii simple faciale când se recomandă administrarea unei concentraţii mai crescute de oxigen. Asigură o concentraţie de aproximativ 60% oxigen la un volum de 7-8 L/min.
Ø Prezintă pe ambele părţi laterale mici găuri care vor permite eliminarea aerului expirat de pacient, precum şi diluarea oxigenului cu aerul camerei. Fiecare mască prezintă conectorul pentru tubul de legătură la oxigen.
Ø           Folosirea măştii este mai puţin confortabilă comparativ cu sonda nazală şi poate provoca claustrofobie în special la copii.
Ø Tehnica: - se verifică scurgerea oxigenului din sursă
Ø - se pune masca în mâna bolnavului pentru
Ø - a-i uşura controlul măştii şi i se susţine mâna. Debitul de 10-12 l/minut.
Ø  - se aşează masca pe piramida nazală şi apoi pe gură
Ø  - când bolnavul s-a obişnuit cu masca, se aşează cureaua de fixare în jurul capului   

Masca tip venturi
Ø           Asigura o oxigenare cu flux înalt şi o concentraţie bine determinată de oxigen cuprinsă între 24-50%.
Ø           Este recomandat folosirea acestui tip de mască la pacienţii cu bronhopneumonie cronică obstructivă.

Masca de oxigen cu rezervor
                   Asigură o concentraţie de 90-100% de oxigen. Constă din administrarea unui flux  continuu de oxigen într-un rezervor ataşat de mască. La o administrare de peste 6L/min, la o crestere de 1 litru/min vom îmbunătăţi concentraţia de oxigen administrată cu 10%.
      6L/min        60% oxigenare
      7L/min        70% oxigenare
      8L/min        80% oxigenare
      9L/min        90% oxigenare
      10L/min      100% oxigenare

Sunt cunoscute două tipuri de mască cu rezervor:
                - masca cu reinhalare parţială
                - masca fără reinhalare
                Deosebirea constă în faptul că masca fără reinhalare prezintă în plus o valvă unidirecţională, care se deschide în momentul inhalarii, dirijând fluxul de oxigen din rezervor spre mască. Se închide după inspir blocând pătrunderea aerului expirat şi a aerului ambiant în rezervor.
      Este recomandată folosirea acestei măşti la pacienţii cu probleme respiratorii. De asemenea necesită o urmărire atentă a pacientului.
                         La folosirea acestui tip de mască pacientul inspiră oxigen din rezervorul ataşat şi dacă acest rezervor nu este plin pacientul se va afla in imposibilitatea de a respira. Din acest motiv este absolut necesar umplerea rezervorului înainte  de aplicarea măştii pe faţa pacientului. Trebuie urmărit şi  reglat volumul de oxigen administrat astfel încât rezervorul să nu se golească complet în urma inspirului. Pentru ca rezervorul să nu se golească complet, este necesară administrarea oxigenului cu  un volum de 10-15L/min.

  Masca de oxigen cu nebulizare
      Nu este folosită în mod curent pentru administrare de oxigen, în schimb are un rol important la pacienţii cu diferite probleme respiratorii când este necesară administrarea diferitelor droguri sub formă de aerosol. Pentru nebulizare poate fi folosit fie oxigenul, fie aerul atmosferic, dar cel mai frecvent este utilizat oxigenul.
Pentru a utiliza masca de oxigen trebuie mai intâi reglat debitul de oxigen astfel încât rezervorul să fie umflat după care se fixează pe faţa pacientului. Se fixează ferm nu foarte strâns. Debitul va fi reglat în aşa fel încât la  fiecare inhalare rezervorul să rămână parţial umflat.

Oxigenoterapia hiperbară:
                   Este folosită în anumite situaţii clinice în care se aşteaptă o creştere a oxigenului dizolvat în plasmă. Pacientul este plasat într-o cameră în care se introduce oxigen la 2-3 atmosfere. Adaptarea la presiune cât şi depresurizarea se face cu prudenţă.      
             Această metodă este  folosită în  intoxicatii cu  monoxid de  carbon  (atunci  când  carboxihemoglobina depăşeste 20%) sau în encefalopatia hipoxică după un stop cardio-respirator.  
4. Cortul de oxigen: nu poate depăşi o concentratie de 50% a oxigenului, realizează o circulaţie deficitară a aerului, ducând la încălzirea pacientului. Se impune răcirea cu gheaţă.

Balonul şi masca de ventilaţie
          Balonul este format dintr-un corp autogonflabil care la un capăt are adaptarea pentru mască cu valva unidirecţională iar la celălalt capăt adaptor pentru sursa de oxigen cu rezervor şi valva unidirecţională.
Pentru a ventila  cu acest echipament în primul rând trebuie să se fixeze etanş masca de ventilaţie pe faţa pacientului după care se comprimă corpul balonului şi aerul va intra prin gură  şi  nasul pacientului. Măştile de ventilaţie sunt de diferite dimensiuni, respectiv  pentru   adulţi,   copii  şi  nou-născuţi.   Este  de  preferat  folosirea  măştilor confecţionate din material transparent, pentru ca salvatorul să poată observa eliminările de secreţii, vomismente. Masca este considerată de dimensiune potrivită atunci când acoperă nasul şi gura victimei şi poate fi aşezată etanş pe faţa victimei.
Expirul pasiv al pacientului va fi evacuat prin valva aflată lângă masca de ventilaţie. Baloanele de ventilaţie pot fi conectate la o sursă de oxigen printr-un furtun standard pentru oxigen. Concentraţia de oxigen livrată pacientului depinde de debitul de oxigen, de utilizarea sau nu a unui rezervor şi de tehnica de ventilaţie (de exemplu volumul curent, frecvenţa,  raportul de timp între ciclurile de compresie – relaxare). Balonul de ventilaţie oferă posibilitatea ventilării eficace şi suplimentarea cu oxigen. Folosind balonul fără rezervor concentraţia oxigenului în aerul ventilat nu depăşeşte 60 %, iar cu rezervor suplimentar de oxigen (care se ataşează la  partea inferioară a balonului) se asigură o ventilaţie cu oxigen de 90 % sau chiar peste.
Utilizarea acestui echipament are însă şi inconveniente, utilizarea ei de către un singur salvator va face deosebit de dificilă asigurarea etanşeităţii măştii, iar dacă are mâini mici nu va  putea strânge balonul astfel încât să asigure un debit de aer corespunzator pentru o ventilaţie eficientă.

Tehnica ventilatiei cu balon si masca
Se începe întotdeauna cu evaluarea pacientului, se asigură deschiderea căilor aeriene  prin tehnica hiperextensiei capului şi  susţinerea mandibulei sau a subluxaţiei mandibulei dacă se suspectează o leziune cervicală. Se va evalua funcţia respiratorie prin inspecţie, auscultare şi percepţia curentului de aer expirat. Dacă pacientul nu respiră se vor demara manevrele de resuscitare cardio-pulmonară.

Ventilarea pacientului:
1. Îngenunchiaţi lângă capul pacientului. Această poziţie va permite o mai uşoară menţinere  a  căilor  aeriene,  a  etanşeităţii  măştii  şi  comprimarea  balonului. Menţineti hiperextensia capului sau asiguraţi o poziţie pentru o subluxaţie a mandibulei.
2. Deschideţi şi  inspectaţi cavitatea bucală a pacientului pentru a identifica prezenţa fluidelor, a corpurilor străine sau a danturii mobile. Aspiraţi dacă este necesar. Utilizaţi pipa Guedel sau canula nazo-faringiana.
3. Alegeţi o mască corespunzătoare. Masca trebuie să acopere faţa pacientului începând de la piramida nazală până între bărbie şi buza inferioară.  Masca prea mica sau prea mare va face ineficientă ventilaţia.
4. Aşezaţi masca pe faţa pacientului. Începeţi prin a aşeza masca cu unghiul mai ascuţit pe piramida nazală a pacientului după care fixati baza măştii între bărbie şi buza inferioară.
5. Etanşaţi masca. Pozitionaţi degetele medius, inelar şi mic pe marginea bărbiei tracţionând către înapoi, indexul pe baza măştii şi policele pe partea superioară a măştii. Degetele de pe bărbie tracţionează către înapoi iar cele de pe mască apasă.
6. Comprimaţi balonul la interval de 5 secunde. Încercaţi să ventilaţi o cantitate corespunzătoare de aer. Pentru sugari şi copii ventilaţi la intervale de 3 secunde.
7. Verificaţi dacă toracele se ridică la fiecare ventilaţie. Dacă toracele nu se ridică atunci posibil ca etanşeitatea măştii să aibă de suferit sau există o obstrucţie a căilor aeriene. Dacă este o problemă de etanşeitate atunci repozitionaţi masca iar dacă este o obstrucţie atunci aplicaţi cunoştinţele de la capitolul 6.
8. Administraţi oxigen. Nu uitaţi că fără sursa de oxigen se va administra numai 21% oxigen iar cu un debit de 10-15l/min. se administrează o concentraţie de până la 90% oxigen. Această concentraţie este vitală pentru un pacient care nu respiră.
Cu o pregătire practică corespunzătoare o persoană poate să ventileze un pacient utilizând balonul şi masca de ventilaţie. Cu toate acestea este o manevra dificilă de efectuat cu doar  două mâini. De aceea este recomandat să se efecteze această manevră pe cât posibil de către două persoane.  O persoană va comprima balonul iar cealaltă persoană va asigura etanşeitatea măştii. Cel care asigură masca va folosi aceeaşi poziţie a mâinii ca cea efectuată de un singur salvator cu diferenţa că mâinile sunt aplicate pe ambele părţi ale măştii. Această poziţie a  mâinilor asigură o etanşeitate mai mare între mască şi faţa pacientului. Manevra aceasta este importantă pentru că poate salva vieţi, de aceea trebuie să fie insuşită în mod corect şi exersată constant. 

Oxigenoterapia  este  o  metodă   terapeutică   temporară destinată ameliorării, îmbunătăţirii  hipoxemiei.          
Oxigenoterapia  trebuie    fie  continuă,  iar  concentraţia  de oxigen   în  aerul  inspirat  trebuie     fie  în  funcţie  de  profunzimea  hipoxemiei.
Oxigenoterapia trebuie monitorizată prin puls oximetrie.

Incidente la administrarea oxigenului:
- distensia abdominală prin pătrunderea gazului prin esofag
- enfizem subcutanat prin infiltrarea gazului la baza gâtului prin fisurarea mucoasei.
Se va şti că:
- nu se unge cateterul cu substanţe grase (pericol de explozie şi pneumonie)
- bombele de oxigen se fixează pe un port butelie, orizontal pentru a evita loviturile
- oxigenul nu se foloseşte fără manometru
- barvetarul să fie bine fixat deoarece prin răsturnare împinge apa în căile respiratorii ale bolnavului

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu